Criza subprime(III)

Până în anii ’90, creditul ipotecar şi piaţa ipotecilor au fost în general produse plictisitoare, fără volatilitate. Marea majoritate a ipotecilor erau plătite, creditele neperformante care se acumulau la bănci produceau o diminuarea a lichidităţilor, dar nu puteau fi speculate în niciun fel. În 1998-1999 Daniel Bouton, preşedintele Băncii Société Générale se afla într-un război deschis cu rivala BNP în achiziţia băncii de investiţii Paribas, război care ajunsese la apogeu când BNP a făcut o ofertă de cumpărare acţionarilor Paribas, dar şi celor de la Société Générale, pentru cumpărarea întregului pachet de acţiuni, cu un premiu de peste 18% faţă de valoarea de piaţă a acţiunilor. Daniel Bouton avea două soluții: ori accepta să fie înghiţit de rivalul BNP, ceea ce ar fi dus la naşterea celei mai mari bănci europene, ori lansa şi el o contraofertă BNP. Dar banca sa nu avea lichidităţile necesare şi avea foarte mulţi bani blocaţi în provizioane pentru creditele neperformante pe care le avea în portofoliu.

În acel moment, Daniel Bouton apelează la o echipă de matematicieni finanţişti care să reuşească să-i ambaleze creditele neperformante şi să le poată vinde fără a marca pierderi de tipul 80%. Aceste ipoteci şi creditele lor adiacente ar fi trebuit ambalate într un produs unde riscul de neplată per total să fie mic şi astfel să devină atractive pentru investitori din afară. Aşa a apărut primul „salam de ipoteci”.

Salamul de ipoteci avea 95% carne bună şi proaspătă, adică ipotecile unde debitorii plăteau deja de ani buni ratele la zi, şi 5% carne stricată, unde debitorii nu plăteau ipotecile deja de luni bune. Cumpărătorul unui astfel de salam încasa ratele de la toate ipotecile ce compuneau salamul. Chiar dacă unii nu plăteau, câştigurile generate de bun-platnici acopereau aceste pierderi şi produsul rămânea câştigător şi rentabil. Vânzând salamul, banca recupera foarte multe lichidităţi fără să marcheze vreo pierdere şi putea să dea cu uşurinţă alte credite noi. În plus, înmulţirea creditelor ipotecare şi uşurinţa cu care ele au început să fie date după ce banca şi-a recuperat lichidităţile blocate ar fi determinat un boom imobiliar şi, evident, o creştere a preţurilor. Crescând, preţurile activelor imobiliare făceau ca şi casele ipotecate celor care nu plăteau să crească, făcând posibilă recuperarea creditului prin simpla vânzare a casei sau, mai mult, obţinerea chiar a unui câştig din vânzarea acelui activ imobiliar.

Algoritmul după care se ambalau acele salamuri trebuia însă foarte bine analizat, astfel încât agenţiile de rating să considere produsul minim AA, ceea ce l-ar fi făcut atractiv pentru fondurile de pensii şi fondurile mutuale, fonduri care nu aveau voie să investească în produse cu risc mare. De fapt, matematicienii nu au inventat ceva nou, acest produs exista pe piaţa americană încă din anii ’70 şi se numea CDO („Collateralized Debt Obligation”). El fusese creat pentru a împacheta datoriile corporaţiilor, adică obligaţiunile puse pe piaţă de corporaţii. Fiecare corporaţie emite uneori obligaţiuni pe termen lung cu dobânzi mai mari decât a titlurilor de stat pentru a-şi finanţa investiţiile. Cumpărătorii se bucură de dobânzile mai mari plătite de corporaţii, dar au şi riscul ca investiţiile făcute să nu fie profitabile şi drept urmare să nu-şi mai încasese capitalul. Atunci, pentru a diminua riscul, în loc să cumperi, de exemplu, obligaţiuni emise de Renault, cumpărai un salam compus din obligaţiuni emise de Renault, GM, Fiat şi VW, şi chiar dacă una dintre ele ar fi mers rău, celelalte te-ar fi salvat per total.

CDO-ul este un produs unde cumperi o datorie cu nişte active colaterale şi încasezi ratele pe care le plătesc debitorii ce au pus gaj acele active. Aparent, aceste CDO-uri nu fac decât să diminueze riscul şi drept urmare ar trebui să protejeze piaţa reală, cea a activelor puse colateral. Dar Daniel Bouton a descoperit că pe un astfel de salam ipotecar a primit de la agenţiile de rating AAA, calificativul maxim, adică produs cu risc foarte mic, cel mai mic, exact ca la titlurile de stat şi, drept urmare, cum randamentul lor era mult mai mare decât al titlurilor de stat, i-a fost foarte uşor să le vândă şi astfel să scape de ipotecile neperformante. Problema era totuşi că într un astfel de salam, cu timp de viaţă de 10-20 de ani, cei 5% carne stricată puteau să infecteze şi restul salamului în timp, ceea ce s-a şi produs.

Daniel Bouton, la fel ca orice ţăran care a produs un salam bun şi vandabil în casă, s-a gândit să facă o fabrică de salamuri folosind același algoritm. A luat ipoteci bune şi rele de la alte bănci, le-a împachetat în salamul deja creat cu algoritmul său şi le-a vândut. Bref, a făcut rost de lichidităţi şi a reuşit să nu fie înghiţit de banca BNP. Ca un fapt divers, eliberând lichidităţi, şi-a permis şi să cumpere BRD-ul nostru, fără să piardă vremea negociind vreun preţ.

Tot ca fapt divers, înainte de privatizare, BRD-ul îşi avea sediul central în vechiul sediu interbelic al Băncii Marmorosch Blank, bancă intrată în faliment în timpul crizei din 1932 şi care practic îşi pierduse activele în favoarea Băncii Naţionale. Au venit comuniştii, au naţionalizat totul şi astfel nu mai conta cine deţinea acel sediu. Sediul - o bijuterie a arhitecturii interbelice, cu un seif bătut cu pietre preţioase şi semipreţioase, aflat pe 8000 de metri pătrați în spatele BNR - este şi astăzi o bijuterie a decoraţiunilor stil Art Deco, făcute de Cecilia Storck la începutul anilor ‘20. După revoluţie, sediul a fost atribuit BRD-ului, care însă avea un proces pe rol cu BNR-ul, proprietarul de drept al clădirii după falimentul Marmorosch Black. Dimofte şi Popoviciu reuşesc să cumpere drepturile litigioase cu 50.000 de dolari înainte de privatizarea BRD, apoi BNR-ul renunţă la revendicările procesuale şi astfel cei 8000 de metri pătrați, cu interioare de vis, ajung în proprietatea vlăstarelor lui Ion Dincă. Mai mult, după privatizarea BRD, noul proprietar al Băncii Société Générale acordă un credit de peste 100 de milioane de roni cu gaj sediul pe care îl vânduse pe 50.000 $ aceloraşi Dimofte şi Popoviciu, mai bine zis firmei Tatika Investment Cipru, în fapt proprietatea celor doi. Cu aceşti bani ei construiesc mall-ul şi tot complexul de la Băneasa, asta după ce reuşiseră să fure terenul de la Băneasa printr-un schimb avantajos cu Institutul Agronomic. În timp ce Radu Dimofte rămâne în umbră și îl pune pe Andrei Bejenaru să semneze tot, Puiu Popoviciu vrea să fie pe scenă şi dorinţa lui de popularitate îi va aduce la final o condamnare de 9 ani. E drept, reuşind până acum s-o petreacă la domiciliu, în Londra, în aşteptarea unei extrădări care nu va veni decât după ce îşi va ispăşi pedeapsa.

În epoca în care a fost condusă de Guy Poupet, BRD a avut în cei doi români „parteneri de nădejde”, afacerile continuând benefic pentru toţi, mai puţin pentru bancă. Rolul iahtului lui Dimofte ancorat la Monaco este şi pentru a păstra mereu caldă relaţia cu banca şi cu decidenţii din România. La sentinţa din 2017, Andrei Bejenaru, omul lui Radu Dimofte, primeşte şi el 7 ani cu executare şi, culmea, înainte de a fi arestat, primeşte şi de la Dimofte 1 milion de euro, plus un master plătit la Paris sau Londra. În discuţiile mele cu Andrei Bejenaru din 2012, când venea la mine în birou să se întâlnească cu Predoiu în speranţa unui ajutor în procesul cu pricina, mi-a spus că el e conştient că va ajunge la un moment dat la puşcărie, doar că spera la o cifră cu un zero mai mult. Trebuie să remarc că Predoiu nu l-a ajutat cu nimic şi nu a intevenit pentru el nicăieri.

BRD Société Générale a mai fost prezentă în media românească odată cu scandalul creditelor date de Sucursala Dorobanţi, 43 de milioane de euro, către Remus Truică şi Elena Udrea, bani niciodată recuperaţi de bancă. Culmea e că acest scandal nu a explodat dintr-o sesizare a băncii pentru simplu fapt că banca dorea muşamalizarea lui din faşă. Adevărul s-ar putea afla doar dacă cineva de pe iahtul lui Dimofte ar fi înregistrat discuţiile dintre Poupet, Truică şi alţii. De ce cred că aceste înregistrări există? Pentru că tot într-o proprietate a lui Dimofte, Hotel Howard Johnson, actual Sheraton, am fost şi eu înregistrat într-o cameră în ipostaze foarte intime şi apoi a urmat şantajul. Doar că eu la acea vreme eram divorţat şi free as a bird şi le-am spus că pot publica ce vor pe Internet, pentru că nu-mi vor aduce decât admiraţie. Andrei Bejenaru se ocupa de înregistrări şi mă gândesc cu groază câţi dintre clienţii hotelului au cedat şantajului.

Morala: când îi acuzăm pe miliardarii români postdecembrişti, să nu uităm că fără ajutorul băncilor, în totalitate străine, nu ar fi reuşit ingineriile financiare cu care şi-au construit averea. Băncile noastre au următoarea deviză: „Nu împrumutăm decât celor bogaţi şi mai ales celor care nu au nevoie de bani”.

Am avut un singur credit în România, luat cu două săptămâni înainte de a pleca în 2012, gajat cu o casă, credit pe care l-am închis în 2012 vânzând casa la orice preţ tocmai pentru a scăpa de presiunile băncii. Luaţi un credit imobiliar făcut în 2007 pe 20 de ani şi calculaţi cât aţi dat pe casă, cât veţi plăti în 20 de ani şi cu cât veţi putea vinde casa după 20 de ani. Apoi calculaţi chiria pe 20 de ani şi vedeţi în ce caz aţi fi avut mai mulţi bani. România este ţara cu cei mai mulţi proprietari din UE, doar că proprietăţile românilor sunt de cele mai multe ori nişte cutii de conserve lipsite de confort şi, în timp lung, lipsite de valoare adăugată. E drept că în anii ‘90 eu am cumpărat un apartament pe strada Beller cu 3000 de dolari şi l-am vândut în disperare în 2013 cu 120.000, dar astfel de afaceri nu mai sunt posibile astăzi, piaţa imobiliară e deja saturată şi viitoarea criză va fi mult mai dură decât cea din 2008.

nota: palatul Marmorosch Blank nu a fost folosit niciodata de Dimofte, nici inchiriat. Astazi, 1000 de m2 din palat, partea cea mai frumoasa, a fost cistigat in justitie de vechii proprietari. Restul de 7000 de m2 nu stiu in ce maini au ajuns. El a fost folosit drept gaj si atit, pentru ca se stia de la bun inceput ca va fi revendicata o parte.

Va urma...  

Sursa Facebook Cristian Sima

Bulgaria plans to adopt euro in 2024

The Bulgarian government has confirmed the country’s plans to adopt the euro as its official currency on 1 January, 2024, without a transitional preparatory period – all institutions and shops in the country will be obliged to accept payments in euros from the first moment of its adoption.

The conversion will be done by applying the current fixed exchange rate between the euro and the leva – BGN 1.9558 per euro. After the introduction of the euro within a month, the leva and the euro will be both legal currencies.

The strategic document for the introduction of the euro is the draft National Plan for the Introduction of the Euro in Bulgaria. The project will be published for public discussion.

The document defines the rules for recalculation of prices and other values, explains the procedures for exchanging cash and for converting BGN deposits and loans with fixed and variable interest rates.

The date for the planned introduction of the euro, launched by the caretaker government, is a continuation of the plans of the third government of Boyko Borissov.

The date 1 January, 2024 was mentioned as possible for Bulgaria a year earlier by the Vice President of the European Commission Valdis Dombrovskis, who is one of the most consistent supporters of the country on the road to the single European currency.

EURACTIV

Articol în limba română -> Curs de Guvernare

Proiectul de 600 de milioane de euro Romgaz – GSP Power, scos din PNRR. Ministrul Energiei, Virgil Popescu: Înlocuim proiectele directe din PNRR cu selecții competitive / Finanțare pentru producția de energie electrică pe bază de gaz și hidrogen / Simplificarea legislației pe achiziții

Ministrul Energiei, Virgil Popescu, a declarat într-un interviu pentru Economedia.ro și G4Media.ro că a decis să scoată toate proiectele directe ale unor companii de stat și private din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) transmis de România la Bruxelles, în locul finanțării directe a acestor proiecte punctuale urmând să fie organizată o selecție competitivă de proiecte.

Proiectele directe care apăruseră în versiunea inițială a PNRR și care urmau să fie finanțate direct din bugetul PNRR de 29,2 miliarde de euro aparțineau unor companii cu capital majoritar de stat (Electrica SA, Nuclearelectrica, Hidroelectrica) sau unor parteneriate între companii de stat (Romgaz) și compania privată GSP Power, deținută de magnatul Gabriel Comănescu.

Virgil Popescu a declarat pentru Economedia.ro și G4Media.ro că decizia a fost luată după discuțiile cu reprezentanții Comisiei Europene, „pentru a nu mai exista întrebări de ce nu pot participa și alții la aceste proiecte”.
Ministrul Energiei a mai spus că în PNRR va exista o linie de finanțare pentru proiecte de producție a energiei electrice pe bază de gaze naturale și hidrogen, aceasta fiind convenită ca soluție de tranziție în urma discuțiilor cu Comisia Europeană.

De asemenea, oficialul a mai spus că vrea să simplifice procedurile de achiziții în domeniul energiei pentru a limita posibilitatea ca selecția de proiecte să fie întârziată 2-3 ani de contestații, ceea ce ar face imposibilă atragerea fondurilor din PNRR până la termenul-limită stabilit de Comisia Europeană – finalul anului 2026.
irgil Popescu despre finanțările din PNRR:

Rep: În săptămâna care a trecut ați avut discuții la Bruxelles cu Comisia Europeană legate de capitolul Energie din PNRR. Care sunt modificările față de draftul de PNRR?
Virgil Popescu: Am avut două întâlniri foarte importante. Prima a fost cu vicepreședintele Margrethe Vestager. Întâlnirile au atins subiecte precum restructurarea Complexului Energetic Oltenia, Complexului Energetic Hunedoara, Compania Națională a Uraniului și PNRR. Am avut pe ansamblul capitolului de energie discuții pe mai multe puncte, în principal cu referire la decarbonare. După întâlnirea foarte bună cu doamna Vestager ne-am întâlnit cu secretarul general adjunct al Comisiei – o întâlnire mult mai tehnică, cu privire la toate aspectele PNRR. Am fost împreună cu președintele Consiliului Concurenței, cu secretarul de stat Drăgan și cu doamna ambasador Luminița Odobescu de la Reprezentanța României la UE. Totul s-a învârtit în jurul decarbonării, astfel încât în 2035 să ajungem la 55% reducere a emisiilor de CO2. Erau foarte interesați ce se întâmplă la CE Hunedoara, CE Oltenia și cum vedem noi scoaterea capacităților de producție a energiei pe bază de cărbune și cu ce le înlocuim.
Sunt foarte bine informați, aveau o listă cu toate capacitățile de producție. Au fost plăcut surprinși când le-am spus că termocentrala de Mintia (parte a CE Hunedoara) e închisă de circa 4 luni pentru că nu mai are autorizație de mediu. Am discutat problema punctuală cu decarbonarea, le-am spus că avem deja un acord de phase-out (renunțare – n.red.) la producția de huilă cu sindicatele de la Hunedoara, că suntem în planul de restructurare la CE Oltenia și că, în funcție de cum avansează, ne-am luat angajamentul ca România să înlocuiască cărbunele, dar avem nevoie de gaz natural.
Am mai demontat un mit legat de ambițiile României în privința regenerabilelor. Ni se tot spunea că România nu are ambiții suficient de mari legat de planul de energie regenerabilă. Nu cred că au fost suficient de informați, le-am arătat statisticile Eurostat 2019 și 2020, în care se vede că România a atins încă din 2019 ținta de procent de energie regenerabilă stabilită pentru anul 2020, de 20% din total. Noi am avut deja 24,7% în 2020, spre deosebire de alte state – precum Germania, Olanda și Franța, care nu au atins această țintă.
România a făcut eforturi foarte mari, pentru că la început tehnologia nu era avansată și era scumpă și cetățenii români plătesc în costul facturii acel certificat verde. Și nu e cazul să vorbim de o taxare verde în sectorul verde. Le-am dat exemplul mixului energetic din România: producția de energie pe bază de cărbune – maximum 20% când se merge din plin, iar producția pe bază de gaz – 10%. Restul producției de energie vine din hidro, energie regenerabilă solară și energia nucleară. Deci diferența de 60-70% e energie care nu poluează, fără emisii mari de CO2. Din momentul în care am explicat acest lucru, nu s-a mai pus problema că România nu are ținte ambițioase.
Și le-am spus că în planul național de schimbări climatice România și-a asumat o țintă de 30,7% energie regenerabilă din totalul producției energetice, dar noi în scris am spus că ridicăm ținta la 34% pentru că avem la dispoziție și Fondul de Modernizare, a cărui valoare s-a dublat practic datorită creșterii costului certificatului de CO2.
Am vorbit de proiecte, de toate liniile de finanțare. Avem pe producția de hidrogen, unde companii precum Hidroelectrica și Nuclearelectrica aveau în PNRR proiecte directe, am discutat de Electrica, care avea la fel producție de hidrogen și stații de încărcare auto. Am vorbit puțin de proiectele în parteneriat al Romgaz cu GSP legat de acel proiect de green city.

Rep: Economedia și G4Media au scris în premieră despre aceste companii cu proiecte directe în PNRR. Cum de au ajuns aceste companii direct în PNRR și nu prin intermediul unor proceduri competitive, licitații?
Virgil Popescu: Când am început să lucrăm la PNRR, de la Ministerul Fondurilor Europene ne-au fost cerute proiecte mature, pentru a fi siguri că se încheie în 2026 (termenul – limită când trebuie trași toți banii din PNRR – n.red.) și a nu pierde acești bani. Noi am făcut cereri de proiecte mature către piață, ni s-au trimis sute de proiecte, și am selectat proiecte, nu companii.

Rep: Care a fost poziția Comisiei Europene față de acest subiect?
Virgil Popescu: Eu am avut o discuție înainte cu Direcția Generală Recover din Comisia Europeană și am întrebat dacă este vreo problemă dacă există în PNRR proiecte directe și selecții de proiecte? Și mi s-a răspuns că nu este nici o problemă, trebuie să respecte regulile ajutorului de stat evident, care trebuie notificat. Desigur, au spus că ar fi de preferat selecțiile competitive (call-uri) de proiecte, dar ei înțeleg că există și riscul ca procedura competitivă să se lungească foarte mult dacă apar contestații și să iasă din dead-line (2026 – n. red.). De aceea insistăm ca în PNRR să existe proiecte mature pe toate liniile de finanțare, ca să poată fi demarate foarte rapid.

Rep: Și ce decizie ați luat până la urmă legat de proiectele din PNRR?
Virgil Popescu: În urma ultimei discuții ne-au spus că decizia e la latitudinea României. Ca să nu mai existe suspiciuni, le-am explicat că avem nevoie și de o linie de finanțare a producției de energie electrică în bandă, pentru a echilibra producția din regenerabile, e clar că nu poate fi vorba de cărbune, avem nevoie de gaz ca soluție de tranziție. Și în Anexa 3 a regulamentului PNRR se găsește exact acest principiu de producție a enegiei electrice din amestec gaz cu hidrogen verde.
Și am trecut în PNRR call (selecție – n.red.) competitiv de proiecte, am scos absolut toate companiile pentru a nu mai exista întrebări de ce nu pot participa și alții la aceste proiecte. Eu sper să existe cât mai mulți competitori pentru că asta va scădea costul investiției, pentru a scădea costul producției pe megawatt. Deci call-uri competitive pentru absolut toate liniile de finanțare: producerea de energie electrică în bandă, producția de hidrogen, instalarea de stații de încărcare auto, eficiență energetică, baterii.

Rep: Care e suma totală a call-urilor?
Virgil Popescu: Suma totală e de 1,6 miliarde de euro, din care un milion de euro destinat consultanței, creării strategiei de hidrogen și concepte.
Deci nu vor mai fi în PNRR direct proiectele companiilor Nuclearelectrica, Romgaz-GSP, Hidroelectrica, Electrica și vor fi înlocuite de competiții de proiecte, ca și la Fondul de Modernizare. Eu sper să înțeleagă toată piața că e nevoie de proiecte mature, să nu blocăm PNRR.

Rep: A fost o greșeală includerea unor companii precum GSP Power în forma inițială a PNRR? O companie care a ridicat semne de întrebare prin faptul că are doar doi angajați.
Virgil Popescu: Nu cred că a fost o greșeală, noi am trimis proiecte, nu companii.

Rep: Proiecte făcute de companii…
Virgil Popescu: Toate proiectele trimise în PNRR sunt viabile, inovative, noi, în ținta PNRR

Rep: Și aceste inovații au ridicat semne de întrebare. În proiectul Romgaz – GSP e o tehnologie care transformă de 4-5 ori o formă de energie în altă formă de energie, ca să ajungă apoi tot la forma inițială. Și un proiect pe o sumă foarte mare.
Virgil Popescu: E o tehnologie inovativă care emite foarte puțin CO2. Până la urmă lucrurile sunt publice în PNRR, unde vorbim de amestec de gaze naturale cu hidrogen. Sigur, cum am discutat la Bruxelles, call-ul competitiv e preferabil oricăror altor proiecte. Dar există, așa cum am spus, pericolul întârzierii proiectelor și pierderii banilor.
Eu cred că până la urmă am găsit împreună cu Comisia Europeană soluția optimă, un echilibru, au acceptat că avem nevoie de producție de energie electrică în bandă pe gaz natural cu hidrogen, de acolo putem vorbi de captare de CO2 în sere, ca să avem reduceri și mai mari ale emisiilor. Regenerabilele sunt foarte bine structurate în PNRR. Vorbim inclusiv de producția de baterii în România și ajutor de stat pentru acest lucru.

Rep: Luați în calcul o modificare legislativă pentru a elimina blocajele la procedurile competitive?
Virgil Popescu: Ne gândim foarte serios. Nu putem vorbi de instalare de capacități noi de producție de energie electrică – regenerabilă, solar, vânt, vânt offshore, gaz cu hidrogen – fără a întări rețeaua de transport a Transelectrica și a rețelelor de distribuție. Și atunci va fi nevoie de foarte multe investiții.
Or, pentru asta e nevoie ca licitațiile făcute de operatori să nu fie blocate de procese eterne. Aceste contestații care durează 2-3 ani fac ca indicatorii tehnici inițiali ai acestor proiecte să nu mai fie de actualitate. iar câștigătorii licitațiilor să nu mai poată face proiectul. Am discutat și cu premierul Florin Cîțu să putem pune la punct o legislație care să permită accelerarea procedurilor. Nu ne permitem să depășim termenul limită din PNRR (2026 – n.red.) sau cel al Fondului pentru Modernizare.

De cateva luni tot sortez chestii prin casa, inclusiv piese pentru modelism, samd, iar cutiile celor de la Pepco s-au dovedit de un real ajutor. Nice, clean si economic.

Buuuuuun...

Doar ca in ultimele saptamani au inceput sa aduca stocuri noi din aceleasi produse, dar mai scumpe cu 5-6 lei. Cutia de 8L a crescut de la 10 la 16 lei. Am mai gasit una ratacita la 10 lei. Daca stiam, imi faceam stoc...

Pentru niște plastice n-ar trebui să coste atâta, pentru că este un material ușor de produs și nu tocmai rezistent. Poate însă să fie mai calitativ, am mai cumpărat și eu diverse din Pepco iar calitatea mi se pare undeva până în medie, dar prețurile sunt în general atractive.

Ca fapt-dibets, ocazional (după cum apare) cumpăr din Kaufland cutiuțe cu șuruburi/piulițe/șaibe/garnituri, care este 13 lei un astfel de set, și făcând o socoteală dacă aș fi cumpărat din altă parte vărsat aceleași piese, tot atâta m-ar fi costat, doar că aici îmi rămâne și cutia organizatoare după consum și o pot folosi pentru alte măruntaie.

Așa văd și cutii de carton individual de cumpărat, cel puțin în Jumbo, dar mi se par scumpe și dacă cartonul intră în contact cu ceva lichid, s-a deteriorat...

invitatul lui Cătălin Striblea este Valentin Lazea, economist șef la Banca Naţională a României.

Nu o să aflați cât vor fi dobânda sau cursul de schimb anul acesta, dacă v-a trecut acest gând, dar va fi o discuție foarte bună despre societatea noastră, care are ca punct de plecare cartea pe care invitatul a publicat-o la începutul acestui an, ”O istorie morală a politicilor monetare și fiscale”. Este o analiză despre modul de funcționare a lumii în care trăim, cu un mesaj foarte puternic - ”ne-am uitat valorile”.
Stăm de vorbă despre educație și mai ales despre impactul pe care-l are lipsa acesteia, despre cota de taxare progresivă, despre performanțele statului, ne-am întrebat de ce pierdem mai mereu când vine vorba despre investițiile străine și de ce România refuză modernitatea.

O discutie foarte interesanta despre economia macro si micro, societate, comportamente, samd. Te bucura sa vezi ca exista profesionisti adevarati in BNR. Acum ca stau sa ma gandesc, profii mei preferati de la masterat erau cei de la BNR - cei mai profi si inteligenti, spre deosebire de cadrele de meserie.

Interesant dar incomplet. Cauzele subdezvoltării noastre sunt mult mai profunde și complexe…
Concluzia dureroasă e că am ratat aproape orice oportunitate ce s-a ivit!